Cauta
Cultura romana si dimensiunea sa istorica nationala (I)19/01/2018


Acad. Ioan Aurel Pop, rectorul Universitatii Babes-Bolyai, a sustinut la Academia Romana cu ocazia Zilei Culturii Romane, o cuvantare despre importanta culturii si a studierii istoriei in scoli, punand accentul pe necesitatea "dimensiunii istorice din studiul mostenirii culturale a umanitatii si a natiunii":

La 8 februarie 2018, presedinta Coalitiei pentru educatie tragea iarasi, prin mijloacele de difuzare in masa, un semnal de alarma: "40% din generatiile viitoare, din cei care vin din urma si trebuie sa sustina Romania din punct de vedere economic, social, cultural si politic, sunt analfabeti social si functional, adica vor fi un balast in viitor si nu un activ, ca acum, pentru piata muncii, pentru business, pentru economie, pentru Romania. Ce inseamna analfabet social si functional? Nu pot intelege, nu pot exprima, nu pot explica ceea ce citesc, nu pot face mai mult decat operatiuni simple, mecanice, fizice". Oare este posibil ca Romania contemporana sa se afle tocmai intr-o astfel de situatie? Si daca este asa sau aproape asa, cum se va fi ajuns aici? In ce raport se afla acest "analfabetism social si functional" cu ceea ce numim indeobste cultura?

S-au dat, de-a lungul timpului, numeroase definitii ale culturii, fara sa se cada de acord asupra uneia general acceptate. Sub aspect etimologic, cuvantul cultura este latinesc. Verbul latin colo, -ere, colui, cultum are acceptiuni destul de variate: a cultiva (pamantul), a locui, a impodobi, a ingriji, a ocroti, a indragi, a-i cinsti pe zei etc. Cultura spirituala (intelectuala) de grup, insa, este un concept mai bine circumscris si acesta se refera, cred, la ansamblul manifestarilor spirituale ale unei comunitati, concretizate in creatii si realizate, de regula, in institutii. Cultura aceasta spirituala s-a faurit de-a lungul istoriei si se faureste si acum, sub ochii nostri. Ea este, prin urmare, o mostenire, transmisa deopotriva prin memoria individuala si prin memoria colectiva, dezvoltata mereu. Nimeni nu poate elabora o creatie spirituala - oricat talent ar avea - daca nu este depozitarul acestei mosteniri, daca nu a asimilat valorile culturale anterioare, daca nu are o anumita forma mentis alcatuita prin educatie, transmisa dinspre trecut. Dar nu este menirea mea aici sa vorbesc despre cultura individuala, ci despre cultura acelei comunitati umane care se cheama natiune si, in primul rand, despre cultura nationala romaneasca. Aceasta cultura a romanilor ca natiune nu are niciun inteles fara componenta sa istorica, iar lipsirea ei de dimensiune istorica este un act iresponsabil.

De regula, azi exista o reticenta bine intretinuta fata de trecut (si, implicit, fata de istorie), repudiat prin mijlocirea a cel putin doua motivatii: 1. Trecutul este mort si, prin urmare, el nu prezinta nicio importanta in "competitia" sa cu prezentul si, mai ales, cu viitorul; oamenii si grupurile de oameni trebuie sa se ocupe, asadar, de ceea ce este si de ceea ce va fi. 2. Trecutul este incognoscibil, fiind definitiv ingropat in uitare. Trecutul nu poate fi reconstituit in functie de criteriul adevarului, fiindca adevarul nu exista. Traim in epoca post-adevarului si suntem, astfel, liberi sa ne construim / inventam fiecare propriile "adevaruri", in functie de nevoi, sensibilitati, gusturi, interese, comenzi sociale, pregatire etc. Repudierea componentei istorice din societatile contemporane, inclusiv din Romania, este vizibila in toate domeniile, dar ceea ce ne intereseaza aici este consecinta acestui fenomen asupra culturii.

Primele notiuni de cultura nationala se dobandesc in anii fragezi de viata, in familie si se sistematizeaza si desavarsesc apoi in scoala, prin educatia organizata. Una dintre cele mai importante institutii de cultura este scoala si orice capitol important de istoria culturii unui popor incepe cu invatamantul. Toate disciplinele scolare contribuie la formarea culturii individuale si a conceptului de cultura in general, in mintile tinere. Creatiile care ne-au precedat au fost clasificate - cel putin de la Renastere incoace - in filosofice, istorice (istoriografice), teologice (religioase), beletristice, juridice, stiintifice, artistice, medicale etc. iar de atunci incoace aceste forme de creatie s-au tot diversificat si perfectionat. In lumea contemporana, creatia din domeniile stiintelor exacte, ale naturii si tehnice este considerata, de catre multi exegeti, drept cea mai importanta parte a culturii. In timpurile revolute nu a fost insa asa, de aceea mostenirea culturala a omenirii si a natiunii se transmite, in primul rand, in scoala, prin discipline ca limba si literatura romana, limbi si literaturi straine, istorie, limba si literatura latina, filosofie, religie, geografie etc. Niciuna dintre aceste discipline nu se poate studia si intelege in afara componentei sale istorice. Spre exemplu, intre primele natiuni care trebuie insusite la literatura romana se afla succesiunea si definirea curentelor cultural-literare, iar faptul este verificat cel putin din secolul al XVIII-lea incoace, secol in care elitele credeau ca prin cultura se poate ajunge la libertate. Am vazut relativ recent ca, in programele scolare, aproape orice referinta istorica din studiul literaturii este eliminata, iar creatiile sunt abordate pe teme mari, generoase, dar neadecvate intelegerii elevilor.

Astfel, la tema iubirii, se exemplifica prin Iliada, Dante, Eminescu, Shakespeare, Mircea Cartarescu, Mircea Eliade si Camil Petrescu, la romanul social prin "Ciocoii vechi si noi" si prin "Rascoala", la literatura religioasa prin Dosoftei si Arghezi, la literatura istorica prin Grigore Ureche, Walter Scott, Costache Negruzzi si Maurice Druon etc. Fireste, nimeni nu mai citeste operele literare respective in intregime, ci profesorii si elevii se multumesc cu "povestiri" despre aceste opere, cu pastise, cu reproducerea unor comentarii ale altora si, rar, cu fragmente din lucrarile in cauza. De aceea, asistand la ore in scoli, mi-a fost dat sa aud in anii din urma intrebari si remarci de genul: "De ce scrie Nicolae Filimon asa de naiv in comparatie cu Mircea Eliade?", "De ce sa-l mai studiem pe Dimitrie Cantemir din moment ce Nicolae Iorga a scris mai bine despre aceleasi teme?", "Ce rost mai are azi Alecsandri, care este clar inferior lui Nichita Stanescu?" etc. Disciplina numita "Istorie" - atat cat mai exista ea in scoala, la dimensiunea unei ore pe saptamana - abordeaza tot "teme mari", reluate la nivel superior (dupa cum ni se spune) in fiecare clasa urmatoare. De exemplu, se compara revolutiile din epoca moderna si contemporana, de la Revolutia Engleza din secolul al XVII-lea pana la Revolutia Romana de la 1989. La fel se intampla cu razboaiele sau conflictele armate, de la Razboiul Troian pana la Razboiul celor Doua Roze (intr-o prima etapa) sau de la Razboaiele Napoleoniene la Al Doilea Razboi Mondial (in alta etapa). Astfel, unii elevi pot invata cate ceva despre Napoleon Bonaparte inainte de a sti date despre Marea Revolutie Franceza, care l-a produs pe Napoleon. In urma unei lectii de acest fel - de altfel, judicios predate de profesor - privind organizarea conflictelor din Antichitate pana azi (adica de la catapulta pana la metodele digitale de lupta) am auzit o intrebare stupefianta: "Oare Iulius Caesar era un om destept, din moment ce nu-si stabilea strategia de lupta la calculator si din moment ce nu comunica prin e-mail?". Despre Evul Mediu "intunecat" ce sa mai spun? Mintile tinere se dezorienteaza complet cand afla ca universitatile sunt o "inventie" tocmai a "barbariei medievale" sau cand vad ca, in scriptoriile manastirilor, calugarii truditori au copiat manuscrisele intregii intelepciuni antice si le-au pastrat ca pe odoare de pret pentru viitorime.

Cum s-a putut ajunge la asemenea aberatii educationale? Evident, prin eliminarea dimensiunii istorice din studiul mostenirii culturale a umanitatii si a natiunii. Elevii nu mai stiu si nu mai trebuie sa stie ce a fost clasicismul greco-latin, care a precedat literatura cavalereasca a Evului Mediu, nici ce este umanismul sau rationalismul, nici carui secol ii apartine romantismul si nici cum s-a manifestat iluminismul. Am facut experimentul neinspirat de a-i pune pe studentii mei din anul I sa aseze in ordine cronologica cateva curente cultural-literare, anume iluminism, romantism, simbolism (plasate de mine aleatoriu), spunandu-le ca s-au manifestat in trei secole succesive. Marea majoritate au fost complet nestiutori, iar unii mi-au spus ca nici nu-si obosesc mintea, fiindca pot sa caute pe telefon daca au nevoie. Altii, mai versati in formele de comunicare actuale, au pretins ca impartirea aceasta vetusta pe curente culturale, literare, de idei este o conventie umana si ca lumea trebuie studiata si cunoscuta global, pieptis, fara bariere si fara domenii.
Acad. Ioan Aurel Pop, Rectorul Universitatii Babes-Bolyai Cluj


Scrie un comentariu
Campurile obligatorii sunt marcate cu *.

In cazul in care codul nu este lizibil click aici pentru a genera altul.
 


IMAGINEA SAPTAMANII

Pictura realizata de Carmen Mocanu