Cauta
«Scrisoare pentru Ida» - o carte ce raspunde intrebarii «ce se intampla cu noi»!17/05/2017


Interviu cu Andreea Nanu

Cu bucuria de a anunta ca in ziua de 18 mai (joi), la orele 18.30, la libraria Carturesti Verona (Ceainarie) din Bucuresti va avea loc lansarea celui mai recent roman ("Scrisoare pentru Ida") al prozatoarei Andreea Nanu (autoare nascuta in 1981 la Bogdanesti, ce in capitala Romaniei isi desfasoara activitatea la Palatul Cotroceni, fiind consilier la Departamentul Cultura al Administratiei Prezidentiale), in avanpremiera prezentam un interviu. Acesta a fost realizat de prof. Teodora Stanciu (cunoscuta realizatoare de emisiuni culturale) cu prozatoarea Andreea Nanu despre romanul "Scrisoare pentru Ida" - un roman-eseu care, prin formula unei confesiuni-parabola se adreseaza cititorului contemporan cu o intrebare esentiala: "Ce se intampla cand ramanem singuri cu noi insine?". Mentionam ca la lansarea romanului "Scrisoare pentru Ida", din ziua de 18 mai de la Bucuresti, alaturi de autoare, vor fi invitati criticul literar Christian Craciun, prof. Teodora Stanciu si Valentin Ajder, editorul EIKON.

- Scrisoare pentru Ida?
-…Este vorba despre Ida Hammershoi, sotia pictorului danez Wilhelm Hammershoi, care apare ca personaj intr-o serie de variatiuni pe aceeasi tema, cu numele generic "Ida citind o scrisoare". Uneori, Ida ni se arata din profil, lasandu-ne sa-i ghicim trasaturile chipului, alteori sta cu spatele insa nu pentru a ne ignora pe noi, cei care o privim ci dimpotriva, obligandu-ne intr-un fel sa facem abstractie de prezenta ei pentru a remarca "secundarul". Un scaun, un pian, o fereastra prin care se raspandeste in odaie o lumina crepusculara… o scrisoare! Exista la Hammershoi un joc secund care da imaginilor minimaliste o forta extraordinara, o emotie puternic umana.

-…Romanul este inspirat, asadar, de doua scrisori, ambele simboluri ale unui destin: scrisoarea pictorului Hammershoi catre Ida si scrisoarea lui Oscar Wilde catre Lordul Alfred Douglas, intitulata "De Profundis".

- "Din adancuri am strigat catre tine…"
-…Un vers din "Psalmii" lui David. Vocea care striga din adanc este, aproape intotdeauna, cea mai autentica. Suferinta scoate la iveala adevarul naturii umane, e cea care de-masca, obligandu-l pe om sa renunte la rolurile, adesea neesentiale, pe care alege sa le interpreteze. Ce se intampla cand ramanem singuri cu noi insine? Ei bine, suntem in situatia de a pasi, cum ar spune Virginia Woolf, dincolo de aparente, intelegem ca trebuie sa renuntam la prejudecatile despre lume, sa abandonam imaginea falsa si reconfortanta pe care ne-am facut-o despre noi insine.

- Hammershoi nu scrie, propriu-zis, o scrisoare…
- Nu, el picteaza o pagina alba… si tocmai asta incita imaginatia! In multe tablouri, existenta scrisorii este doar ghicita, ni se sugereaza din titlul compozitiei ca ar fi totusi vorba despre o scrisoare. "Femeie citind"… Alteori, Hammershoi reia imaginea unei scrisori albe, fara cuvinte. Ramane ca privitorul, scriitorul, sa imagineze restul povestii… De la acest alb implacabil, care poate fi tradus si ca punct zero al existentei, incepe sa scrie Oscar T., personajul meu, un fotoreporter imobilizat intr-un scaun cu rotile dupa ce sufera un accident de masina, devenind prizonier intr-una din cele mai cutremuratoare suferinte, sindromul locked-in care s-ar traduce "incuiat pe dinauntru"…

- "De Profundis" a lui Oscar Wilde este o adevarata epistola scrisa in celula sordida a unei inchisori, anatomia migaloasa, dureroasa a unei iubiri ratate…pentru care Wilde plateste cu viata, in cele din urma.
- Interesant este ca, desi poate nu realizam, intotdeauna "platim cu viata". Cu ce avem mai profund in noi. Miza, oricare i-ar fi aparentele exterioare, fie ca le numim scopuri sau target-uri, ramane intotdeauna sufletul. Oscar este obligat, datorita intorsaturii bruste pe care o ia propria viata, sa renunte la derizoriu, sa se intoarca la esential. Sa-si priveasca propriul suflet, sa incerce sa-l salveze. "Viata adevarata e geloasa pe celelalte vieti superficiale pe care le-am putea avea", spune Oscar T:

"Viata adevarata e geloasa pe celelalte vieti superficiale pe care le-am putea avea… Cele pentru care optam adesea fara sa fin constransi de nimeni afara doar de ignoranta si de o teribila lipsa de imaginatie; si de ce sa nu spun, de o vointa slaba. Nu rezistam atractiei care se exercita asupra noastra din partea a tot ce e superficial si facil. Atunci Cealalta, cealalta viata, incearca sa ne atraga la ea, de multe ori in chip dramatic. Sunt ceea ce numim tragedii, tragediile vietii. Sa fie oare chiar asa?… Da, vointa mi-a lipsit dintotdeauna. Pentru ca nimic nu te constrange mai mult decat o vointa slaba. Slabiciunea duce inevitabil la robie, santaj sentimental, lancezire a constiintei. Totul functioneaza pe principiul titirezului, obligandu-te sa te rotesti in jurul propriului ax. Din aceasta miscare sufleteasca circulara rezulta un prizonierat subtil, mascat, pe care-l confundam de multe ori cu libertatea. Libertatea de a face ce vrei, nu-i asa? O libertate oarba si seaca. Viata adevarata, de care-ti spuneam, asista la zbaterile noastre. E geloasa, nu-i asa, fiindca ne iubeste. Cel putin asa inteleg lucrurile in momentul de fata. Ne iubeste si face tot ce poate ca sa ne atraga la Ea. Chiar si pe cele mai dramatice cai. Cum ar fi accidentul meu. Nu mi-as fi inchipuit vreodata ca o sa ajung sa spun ca un om in situatia mea e mai aproape decat altii de viata adevarata. Ce inteleg prin viata adevarata? Viata descotorosita de zorzoanele tabieturilor noastre, de povara searbada a cotidianului. Viata redusa la esenta, la lucrurile simple si frumoase, la miez. Miezul care-ti ramane din lucrurile care ti se intampla dupa ce ai dat la o partea cojile impresiilor superficiale, ale prejudecatilor, ale asteptarilor egoiste. Miezul care uneori e dulce, alteori amar. Depinde, cred, de felul in care ajungi sa rodesti. Sau cum ii ingadui vietii sa rodeasca in tine…"
(fragment din romanul Scrisoare pentru Ida, in pregatire la ed. EIKON, 2017)

Scrisoarea continua…


-"Scrisoare pentru Ida" adopta o formula narativa noua fata de ampla tetralogie a "Anotimpurilor"; o tetralogie a carei a doua editii ati lansat-o la ultima editie a Targului de carte Gaudeamus. E o noua etapa in scrisul dumneavoastra?
- Vad scrisul meu ca pe o scrisoare continua catre cititorii mei, daca-i pot spune asa. Si intr-o scrisoare exista schimbari de ton, de tematica, insa ceea ce nu se schimba, elementul unificator este stilul. Jocurile memoriei, dialogul dintre arte, corespondentele, incursiunile in arta fotografica, intretaierea cinematografica a secventelor monologului influentata, marturisesc, de noul val al filmului francez…

- "Le style c’est l’homme", spunea Georges-Louis Leclerc, baron de Buffon…
- Stilul e vocea interioara care se cizeleaza neintrerupt, e acea voce din adancuri a carei autenticitate trebuie sa se pastreze, pe care nu trebuie sa o sacrifici de dragul manierismelor sau al modelor literare. AnoTimpurile sunt un efort de constructie si de imaginatie, un caleidoscop de epoci, personaje, destine, calatorii reale si imaginate, in peste 2000 de pagini… "Scrisoare pentru Ida" a luat forma unui monolog interior. Citind, auzim vocea lui Oscar T. (celalalt Oscar) care-si deruleaza in memorie filmul propriei vieti, pornind de la fragmentele din Oscar Wilde pe care i le citeste sotia sa, Ida (cealalta Ida).

- "Je est un autre. J’assiste à l’éclosion de ma pensée: je la regarde, je l’écoute", spunea Rimbaud intr-o scrisoare catre Paul Demeny, datata 15 mai 1871, numita si "Lettre du voyant"…
- Suntem noi insine, dar in acelasi timp sunt si "celalalt". Tragedia personala il face pe Oscar T. sa se perceapa pe sine drept un strain, captiv in cochilia propriului trup, a propriei minti, a vietii pe care a trait-o si la care nu mai are acces decat prin bunavointa Mnemosynei. Situatia-limita il face sa inteleaga cat de mult s-a instrainat de sine. Iar pretul instrainarii este pierderea iubirii.

- "Ce ar putea sa dea omul, in schimb, pentru sufletul sau?" O intrebare fundamentala pe care Dumnezeu i-o adreseaza omului, intr-o Carte menita sa traverseze intreaga umanitate, de la creatie pana la apocalipsa, tocmai pentru a-i da un sens.
- Oscar T. incearca sa raspunda la aceasta intrebare grea, poate cea mai grea, tocmai pentru ca este definitiva. Judecata lui are loc intr-un "aici si acum", deopotriva interior, cochilia propriului trup, dar si exterior, gradina Idei care ii aminteste, prin perdeaua slabita a vazului, de paradisul nevazut. Ne salvam sufletul cand ne impacam cu ceilalti si cu noi insine. Asa cum Ida curata speciile de plante, arbori si flori, Oscar T. isi curata gandurile din gradina inimii. Intelege ca paradisul depinde in primul rand de el insusi, salvarea incepe prin a fi un efort personal, caruia ii urmeaza harul. Vocea care striga din adancuri nu ramane niciodata fara raspuns.

- "Ceilalti cred ca asista la moartea mea lenta. De fapt, eu am devenit martorul vietii lor secrete. Privesc peisajul imobil care se deseneaza dincolo de fereastra, prin ceata diafana. Privesc imobil peisajul. De fapt, cel imobilizat sunt eu. Cum ar fi daca as putea schimba locul cu peisajul din fata mea?" Asa incepe confesiunea-parabola a personajului. Cine e, de fapt, Oscar T.?

In inchisoarea propriului «ego»

- Oscar nu e doar un studiu de caz, ci un om a carui poveste poate deveni o parabola cu intelesuri pentru fiecare dintre noi. Toti suferim, fiind "incuiati pe dinauntru", in inchisoarea propriului ego. Evoluam si ne maturizam in zodia captivitatii. Individualism, lasitate, cruzime, singuratate si abandon, sunt tot atatea fatete ale unei stari de paralizie interioara. Lumea ne inconjoara cu iubire, cu visuri, cu asteptari, dar noi asistam de multe ori pasivi la spectacolul ei, asteptand sa primim fara sa daruim. Ce anume? Implinirea vietii consta in cautarea sensului ei.

"M-am intrebat adesea, draga Ida, ce vor oamenii sa vada intr-o fotografie? Intrebarea asta a mea era insa, daca nu gresita, cel putin incompleta. Poate si din pricina asta, in ultimii ani, viata mea s-a limitat la o cautare meschina, ingusta. Motivatia mea nu a mai fost arta, ci mestesugul care aduce un profit oarecare. Nu e vorba despre fotografie, ci despre viata in general. Acum stau si ma intreb, incercand sa-mi formulez in continuare pledoaria pentru clipa in care voi fi judecat: ce anume vor oamenii sa vada? Ce cautam? Care e lucrul acela care ne face sa vrem sa deschidem ochii si sa privim intr-o anumita directie, concentrandu-ne asupra unui lucru sau a unui chip mai mult decat asupra altuia? Sa privesti sau sa rostesti? Imaginea e mai puternica decat cuvintele, in lumea noastra. Nu e de mirare ca o reclama se bucura de succes imediat. Sa fie oare pentru ca e mai simpla, mai directa, mai superficiala, ca si noi? Imaginea e prin firea lucrurilor "la suprafata", asadar i se pot acorda circumstante atenuante. Fotografia consta in memorarea unei impresii pe care o degajeaza o suprafata, un chip, un peisaj. Cum reusesti sa cobori in adancime? Sunt intrebari grele, trebuie sa recunosti, dar, cand nu ti-a mai ramas decat intrebarea ca unica arma in fata mortii, a unei constiinte vinovate, ajungi sa te multumesti cu atat, incerci sa te aperi cum poti."

(fragment din romanul "Scrisoare pentru Ida", in pregatire la ed. EIKON, 2017)

- "Sensul sfarsitului"…titlul unui roman devenit foarte cunoscut. Putem vorbi despre asa ceva in Scrisoare pentru Ida?

- Voi raspunde prin Epilogul povestii lui Oscar:
"… Nu mi-am imaginat vreodata ca rasaritul poate sa dureze atat de mult, pare ca nu se mai termina, ca o nastere grea. Nasterea, daca stau bine sa ma gandesc, e experienta primei despartiri cu care omul intra in lume. De ce oare? Poate si pentru a ne aminti ca, mai mult decat intalnirile, esential ramane felul in care ne despartim. Privesc tot ce mi-a fost daruit: tu, doctorul, gradina, rasaritul. Cat de mult poate sa dureze, de parca totul s-ar derula cu incetinitorul. Toate in mine incetinesc, plutesc… Acum cred ca inteleg de ce. Am primit sansa sa iubesc din nou ceea ce am irosit. Un ragaz ca sa te redescopar si o sansa de a ma impaca cu mine insumi. Si cu cat te iubesc mai mult, cu atat ma apropii de moarte… Ida, citeste scrisoarea mea nescrisa. Stiu ca ai facut-o deja. Am ramas impreuna asa cum, in toate tablourile acelea misterioase, Hammershoi si Ida sunt legati de o pagina fara cuvinte, albita de timp sau de lumina, pana cand dispare cu totul in cel mai tainic loc: Iubirea."
Interviu realizat de prof. Teodora Stanciu

Prozatoarea Andreea Nanu a debutat cu romanul "Ziua cea mai alba "(ed. Eikon, 2014), nominalizat la concursul de debut literar Humanitas - UniCredit. In 2016, la Targul de carte Gaudeamus, a lansat editia a doua a tetralogiei "AnoTimpurilor", ingrijita de EIKON. Romanele "Ziua cea mai alba (Iarna)", "Numele ei era Uitare (Primavara)", "Insula Melc (Vara)" si "Timpul splendorii (Toamna)" sunt o calatorie caleidoscopica in imaginile poetice ale anotimpurilor, ghidata de jocul memoriei si nobletea povestii. In 2015, Andreea Nanu a lansat si un volum de proza scurta cu caracter autobiografic, "Cartea cuvintelor chivot", prefatat de criticul Alex. Stefanescu. Autoarea a studiat stiintele politice la Universitatile din Bucuresti si Bologna si la Institutul de Studii Politice din Rennes, Franta.

Romanul "Scrisoare pentru Ida" este inspirat de tabloul pictorului danez Wilhelm Hammershoi, "Ida citind o scrisoare" si "De Profundis", scrisoarea lui Oscar Wilde catre lordul Alfred Douglas. Citind scrisoarea "alba" catre Ida descoperim confesiunea-parabola a fotoreporterului Oscar T. ("celalalt Oscar"), calatoria interioara a personajului punctata de paradoxurile lui Oscar Wilde si, discret ascunsa in sinestezii si corespondente, incercarea prozatoarei de a raspunde la o intrebare esentiala pentru omul contemporan: "Ce se intampla atunci cand ramanem singuri cu noi insine?"


Scrie un comentariu
Campurile obligatorii sunt marcate cu *.

In cazul in care codul nu este lizibil click aici pentru a genera altul.
 


IMAGINEA SAPTAMANII