Pregatite atent, in mod profesionist, de-a lungul perioadei de Tranzitie postdecembrista, datele societale si statale din noua era a Crizei perpetue au dat peste cap toate valorile cultivate de generatia ultimelor promotii de UTC-isti si de generatia parintilor acestora. Mai mult, realitatea acestor zile se afla la polul opus a ceea ce noi am fost invatati sa stim.
S-a afirmat, in repetate randuri, ca rostul statului postmodern nu mai este acela de a avea grija de toti cetatenii sai. Cu unele exceptii, desigur. E vorba de cateva sute de parlamentari (cu tendinta crescatoare, de la un ciclu electoral la altul), de miile de primari si alesi locali, de sotiile, amantele si copiii acestora (stiuti si nestiuti), precum si de zecile de mii de rude si de afini, ce populeaza spatiul institutiilor publice. Statul a devenit spatiul propice pentru satisfacerea intereselor personale si de grup, iar gastile politice, instrumentele siluirii bugetelor publice – nu mai pot fi numi partide, in conditiile prezentelor amalgamari ideologice si ale confuziilor doctrinare de tipul “cu stanga-n dreapta si cu dreapta-n stanga”.
Gresesc cei care afirma ca revolutiile moderne de la sfarsitul secolului al XVIII-lea si din prima jumatate a secolului al XIX-lea au fost revolutii victorioase. Ce-i drept, rangurile si titlurile nobiliare au fost abolite, iar numele marilor boieri au fost sterse (din pacate) din cartile de istorie; insa, principiile si naravurile de tip seniorial au fost conservate. Cel putin in “cazul” romanesc, ele sunt mai prezente ca niciodata. In fosta Europa a cetatenilor razvratiti impotriva aristocratiei de sange, sunt tot mai numeroase statele ce stau la dispozitia neoaristocratiei politice.
Am invatat ca politicienii au datoria de a trudi pentru binele cetatii, de a-si jertfi binele personal in vederea atingerii unui anumit grad al bunastarii generale, ce urmeaza sa fie disipata, in corpul social, in functie de performantele si competentele fiecaruia. Ei, as. Vorba lui nea Iancu: Ce, esti copil? Pai, unde scrie asta? Decat sa lucreze o elita pentru cei multi, n-ar fi mai bine sa lucreze majoritatea pentru cei putini?
Am invatat ca statul reprezinta o forma superioara de organizare politica ce are ca principale deziderate pacificarea sociala, mentinerea sigurantei externe si identificarea unui anumit numar de servicii publice, pe care sa le puna la dispozitia cetatenilor indiferent de apartenenta etnica, de sexul sau de credinta religioasa a acestora. Ei, as. Pai, nu ar fi mai simplu ca banii colectati in numele functionarii optime a acestor servicii sa fie sifonati, pe diferite cai, in buzunarul fara fund al “elitei” politice?
Am invatat ca spatiul public este o adevarata scena a meritocratiei, o veritabila tribuna de lansare a modelelor etico-profesionale, identificate si (auto)promovate strict pe baza rezultatelor obtinute in campul muncii. Ei, as. Putem compara ratingul agramatei Sanzi cu cel realizat de aparitiile unui Ionut Budisteanu? Pai, daca publicul o doreste…
Am invatat ca virtutile economiei de piata rezida in principiul liberei concurente si in libera initiativa a intreprinzatorilor. Ce, esti copil? Pai, in Romania, nici nu apuci sa intri in posesia actelor de autorizare pentru functionarea unei societati comerciale ca institutiile vigilente ale statului au si anexat amenda unui proces-verbal de neconformitate. Ceva trebuie sa fie in neregula; …patronul nu are sapca, de pilda. Pai, se poate sa faceti concurenta firmelor “autorizate” de la partid?
Obisnuiam sa cred ca Romania este tara cetatenilor romani, constienti de rodnicia nesecata a pamantului, fermecati de simplitatea unificatoare a horelor si de profunzimea povestilor spuse la gura sobei, datori (macar) sa le spunem copiilor nostri ca pretul platit pentru drepturile si libertatile contemporane se numara in sute de cimitire ale eroilor si numeroase gropi comune inca nedescoperite. Insa, aceasta credinta mi-a fost puternic afectata in clipa in care reprezentanti ai generatiei din care fac si eu parte, sarind mult peste randurile din lista revendicarilor, au iesit in strada (doar) din cauza unei autorizatii de mediu. Un NU hotarat RMGC! Stop cianurilor! La atat se rezuma proiectul generatiei noastre? Nimic afirmativ? Nimic reparatoriu? Nimic ce ar putea restarta Romania? Mai mult ca sigur, pe scala destinului nostru national, plumbul din sufletele noastre va atarna mai greu decat sutele de tone de aur de la Rosia Montana.
prof.dr. Alin POPA
