Nu stiu care sunt preocuparile de fiecare zi ale poetului Ion Dinvale. Am aflat in schimb, parcurgandu-i volumul de poezii “Interstitii” (Editura “Plumb” din Bacau), ca detine o solida cultura, fortificata prin lecturi serioase si bine digerate, o aplecare speciala spre actul de creatie literara, un talent in manuirea cu dexteritate a cuvantului. Poetul penduleaza cu gratie intre tablouri idilice si mici exegeze asupra gravelor probleme care tulbura de cateva mii de ani fiinta omeneasca. Transfigurand liric sentimentul iubirii, are abilitatea de a ocoli superlativele pompoase, selectand modalitatea potrivita pentru a dobandi credibilitate:”Ca altadata Noe, am construit o arca, / Si te-am luat pe tine, pereche, dintre toate, / Si te-am iubit cat omul,ca sa iubeasca poate”. Tratament similar se aplica si dureroasei despartiri:”De pe catarg, c-un tipat de pasare-njunghiata / S-o prabusi, cu zgomot, iubirea noastra moarta”. Modest este poetul si in expunerea pretentiilor existentiale:”Asa trec zilele si viata-mi / Se scurge cenusiu si drept, /Iar daca vremi mai dulci veni-vor, / Eu nu le chem, nici le astept…” Pozitie indreptatita de viziunile cosmaresti, marasmele de toate categoriile, anxietatile insidioase emanate de o lume care nu este nici pe departe “cea mai buna posibila”. Moartea insasi nu este infricosatoare ci, mai degraba, un joc «de-a baba oarba»: “Iar din cotloane, parc-auzi, / Sagalnic moartea chicotind: / «Aici» sau «Dincolo», «Te prind!»” Alteori este spatiu salvator pentru fiinta decimata de zbuciumul si amaraciunea existentei: “Te-asteapta – un pat cu flori adormitoare” sau chiar o dulce ispita in raport cu o lume asediata “de slin, de sudalme, de voma si griji; / Lehamite, spaima, satanic vertij”.
Singuratatea este sugestiv transfigurata prin evocarea lui Spinoza, slefuitorul de lentile: “Le dau luciri de nestemata / Cu tot amarul si tot dragul, / Desi-s convins ca niciodata / Si nimeni nu-o sa-mi calce pragul”. Dezamagirea este si ea reusit vizualizata:”Zgura atator visuri parjolite / Si zatu-atator sanse irosite”. Alienarea se coaguleaza intr-o veritabila “microlectie” de filosofie, concretizata in sase versuri uriase, cat intr-o existenta intreaga: “De cand ma stiu, ma stiu la rascruce, / Nu vin de niciunde, nu merg nicaieri; / Nehotarat, dau cu banul si mai ales ma mir: / Cum poate trece o zi, / Cum poate trece un an, / Cum poate trece-o viata!” O viata traita prin procura. Incercarile de autodefinire (“Alerg nebun pe dara unui vis / Pe care l-am strivit, candva, sub un cais”) provoaca unde seismice. Poetul se simte un Hristos tintuit in cuvinte si impuns in coaste de eternul “De ce?” Abulic si spectral, da tarcoale anilor cu un aer grotesc de Don Juan, “conviv lascivelor himere”, “logodnic al albelor fantasme”, “amant al nemiscarii glaciale”, sfasiat intre proiecte astrale si ieftine victorii cotidiene.
Contempland “funambulescul lumii furnicar” este incercat de accese mizantropice, de sarcasme comunicate in ton bacovian. Face “calcule pe hartie gri inchis”, parcurge “clipe gri inchis”, traieste redundant spleenul romanticilor, alt “mal du siecle”. Empatizand cu Iov, incearca umil o testare a vointei divine. In raporturile cu suprematia celesta, Ion Dinvale este unul dintre putinii ispasitori ai pacatului originar, pe care nu-l simte ca o nedreptate dar isi asuma si altele. In ipostaza lui Cain, isi face un nemilos rechizitoriu. In postura de Simon – Petru se interogheaza chinuitor in ce masura a obtinut iertarea cristica. Spirit cultivat, poetul nu-si poate reprima ispititoarele apeluri livresti. Se trezeste “ca Sartre in lume azvarlit”, calatoreste cu Mircea Eliade prin vai diabolice, calauzit de tentatia Nirvanei, ca Lear spectral poposeste intr-un burg la vreme de inlacrimat amurg, incearca sa patrunda cu propriile mijloace poetice in taina de asfintit a Crailor lui Mateiu Caragiale. Artist al versului clasic Ion Dinvale abordeaza curajos pretentiile sonetului complinnindu-le prin strofe perfecte:”De cand mahnit, de cand stingher, / Lasai o lacrima sa cada, / Trecut-au ierni, trecut-au veri, / Intr-o nebuna cavalcada”. Chiar atunci cand parodiaza ramane el insusi. Limbajul banal, hazliu, plasat pe metrica odei eminesciene, metrica riguros respectata, nu poate masca combustia interioara. Cand schimba registrul lexical, versul suna superb:”Desluseam, uneori, arcuiri de felina, /Zvacniri lunecoase de pesti in adancuri / Si -ades sasaieli de sarpe -n paiusuri / Si greu le gaseam inteles”.
Ion Dinvale are ambitia si conditia de a egala pe maestrii versului clasic: Goga (“In lumea noastra cea mai buna”), Cosbuc (“Tu nu uita”), Toparceanu (“Te lasa…”), Pillat (“Agonie”), Arghezi (“Adame, unde esti”). Vrand sa inlature posibila acuza de poet monocord, incearca sa experimenteze in cateva poeme versul liber, anafora, aglomerarea lexicala, dezorientand cititorul ce are senzatia ca la tipografie s-au produs unele incurcaturi, dar va reveni repede la muzicalitatea catrenelor indelung slefuite. Este vorba de mici bijuterii in dulcele stil clasic, precum cea intitulata “Acum se cern”, capabila prin virtutea expresiva sa redea inefabilul naturii exterioare si meandrele gandului ascuns ori “Peisaj”, ce forteaza portile necuvintelor. Stilistic retinem vizualizari metaforice (“marama ei de gheata dantelata”, “cangi de taceri vinovate si lase”, “un gand la care sa ma-nham”), sintagme relevante (“strafulgerari de bici”, “poieni de linisti sub zapezi”, “tristeti neostoite-n veac), enumerari de epitete, inventii lexicale (“brumite”), cuvinte rare (“vitrificare”) sau sugestive (“rabdatoriu”), ironice paradoxuri (“asmatica Idee absoluta”) si, in sfarsit, rime reusite (opri / mon ami, Freiburg / scurg, sa tabar / homo faber, achtung / indelung, zarghit / labirint). In efortul sau sisific de a descoperi vre-un sens acestei lumi, poetul infloreste ca un gingas nufar “cu atat mai pur cu cat e mai murdara balta”.
Prof. Aristotel Pilipauteanu, Onesti
Linsata-agonizeaza ciocarlia
Cosmar de cand “s-a fost deschis o poarta”
De catre zei, ori de hazard, de soarta;
Si-o mana nevazuta si bizara
S-a strecurat si ne-a impins afara.
O spaima azi e orice adiere,
Un chin cumplit etrna priveghere;
Dar, mai ales, ne sperie de moarte
Cerul inalt, intredeschis departe.
Cosmar nocturn e cuibul de-altadata,
Cosmar si zborul ager de sageata;
Cantarea dulce, astazi e amara,
Aripile, atavica povara.
De gratii si de porti abia scapate
Tanjim cumplit dupa captivitate
Si ne-aparam cu strasnicie colivia:
– Linsata-agonizeaza ciocarlia –
Versuri de Ion Dinvale
