In trecerea zilelor intalnim oameni, fapte si intamplari deosebite, ganduri ce pot sta “temelie” pentru a ne bucura de un viitor mai frumos. Patrunsa de puterea credintei, dupa ce a trecut de la catolicism la ortodoxism, o tanara considera ca “viata este ca o sala de asteptare… Ea este de fapt doar un drum iar fericirea adevarata – la care cati dintre noi nu aspiram? – nici macar nu este! Aici pot fi reflexe ale fericirii dar o comoara importanta a omului este prietenia! Oamenii se lovesc de atitudini si de taceri, de multe intrebari si de toate raspunsurile la ele, ce vin din inauntrul nostru…”
“Pe un drum ce nu este usor” merge si Carmen Rebegea, o onesteanca ce a absolvit Facultatea de Chimie Industriala din Iasi (in 1992), a lucrat timp de 18 ani pe platforma industriala a Borzestiului iar acum marturiseste ca iubeste Onestiul “doar prin prisma copilariei si adolescentei”, de pe aceste meleaguri. Ea zi de zi ne bucura cu multe ganduri si confesiuni, pe care “le imparte” iubitorilor de intelepciune si de frumos, pe o retea de socializare, care a devenit “indispensabila” ritmurilor vietii de azi, pentru oamenii de toate varstele. Gandurile adunate de Carmen Rebegea “inalta” viata, de la rugaciunea “Fa, Doamne, ca fapta mea sa tina si ca tot ce am construit in ani sa nu se naruie peste noapte! Fa, Doamne, sa nu-mi fie teama ca, trezindu-ma dimineata, voi gasi lucrurile altfel decat le-am lasat inainte de a adormi!… Da-mi, Doamne, iluzia cea buna, care sa ma lase sa fac ca si cum totul ar avea un rost ! Ajuta-ma Doamne, sa ma impac cu mine!”, la randurile melancolice, rasfirate, care “respira prin cuvant”, ale unei cugetatoare (N. Tarchila, ce isi traduce emotiile cat sa le inteleaga si ceilalti): “Despre durere m-au invatat multi oameni tot ce trebuia sa stiu. Despre fericire, putini sunt cei care m-au invatat cum se poate conjuga pe zile, pe batai de inima, pe zambete… Dar ei mi-au daruit si ceva esential – o parghie, un gand ca daca cineva m-a iubit atat, inseamna ca nu e imposibil si ca exista si daruire si emotie si suflet care sa ma incapa. Un gand de care mi-am prins . Nu mai stiu de ce mi-am amintit de asta… Poate pentru ca imi cautam un echilibru pe undeva, poate pentru ca mi s-a umplut sufletul asta noapte in vis de o fiinta draga . Si m-am gandit ce urme adanci lasam in oameni prin ceea ce suntem si nici nu stim intotdeauna. Poate de-asta e bine sa daruim, daruindu-ne! Poate de-asta e important fiecare pas pe care-l faci in viata unui om.
Poate de-asta e bine sa te descalti la usa sufletului celuilalt si sa calci cu grija sa nu spargi ceva! E usor sa umpli de cioburi un om si atat de greu sa-i fii o binecuvantare!”
Si vin – noian! – intrebarile: “De ce semne e nevoie pentru a fi transpuse-n gand? De ce omul care pierde e mereu cel bun si bland? Cate sunete formeaza chiar si cel mai simplu cant? De ce suflu e nevoie pentru a se face vant? Cine oare-aduna praful si-l transforma in pamant? De ce lumea azi nu poate sa mai astepte la rand? Ce-i impiedica pe oameni sa se tina de cuvant? De ce lupta se incheie cu invingator si-nfrant? Cine stie unde-i sursa sau imboldul pentru-avant? Cum obtinem ce-i al nostru, impunand sau doar cerand? Cine intareste pomul de la firul cel plapand? Unde-i nodul care are un frumos deznodamint? Cine naste din lumina focul cel a toate arzand? Cine a creat din piatra stilul gotic, arcul frant? De ce drumul spre credinta e intotdeauna stramt? De ce pretul pentru lacrimi e mereu in necuvant? Cand vom intelege viata: maine, astazi, in curand? Ce ii da puteri depline unui neinsemnat descant? Unde merge sufletul cand trupul se ascunde in mormant? Cum ne facem din vecie un etern asezamant? Cine stie sa ne-arate unde este duhul sfant? Care-i pragul ce masoara de la sfant la cel prea-sfant? Cine oare-mi poate spune cine sunt eu cel ce sunt?” (M. Patrascu)
In acest frumos album “plutesc” si alte ganduri fermecatoare (presarate de Brandusa S.):” In fiecare din noi exista o banca … o banca a viselor, pe care ne asezam si visam, pe care ne asezam si fugim in profunzimea gandurilor noastre. In fiecare din noi se nasc si mor iubiri, precum fumul focului ce nu mai arde, dar ramane jarul si se nasc taciunii, in a caror lesie ne spalam sufletele. In fiecare din noi exista culori si nuante, si muzica… fiecare om are muzica lui, si-o poarta prin seva vietii, calator, nemuritor…
Eu imi pastrez intacta melodia unicitatii sufletului , a trairii si iubirii . Nealterata de sfarsit, de dor etern, fara posesie, fara cautari. E o melodie ampla, fara bass, fara stridente de sonor …doar cu ecou, inaltator”.
Gandind ca “in fiecare zi trebuie sa stai de vorba cateva minute cu cel care ai vrut sa fii!” Carmen Rebegea (ce de 11 ani lucreaza in invatamant), a adunat si gandurile unor mari personalitati, cum a fost si ramane pentru neamul romanesc Emil Cioran, ce a notat in scrierile sale: “Arta de a fi psiholog nu se invata, ci se traieste si se experimenteaza, deoarece nu exista un complex de canoane care sa-ti dea cheia misterelor pshice, a structurilor diferentiale ale vietii sufletesti… Nu te poti initia in misterul altuia, daca tu insuti n-ai un mister in care sa te initiezi!” El a mai insemnat: “A ajunge sa crezi numai in tacere, sa nu pretuiesti decat tacerea, este de a realiza una din cele mai esentiale expresii ale trairii la marginile vietii.”
Si Carmen Rebegea este purtata in lume de ganduri foarte profunde: “Mi-ar placea sa am curajul unui om care nu mai are nimic de pierdut. Sa pot indura viata cu o tarie nebuna, fara a ma lasa prinsa din urma de regrete. Mi-ar placea sa ma imbrac in singuratate fara a-i mai simti greutatea de plumb, ce imi inabusa respiratia , mi-as dori sa imi fiu de ajuns, sa nu depind de nimeni si de nimic, iar tacerea sa-mi serveasca drept alinare…” Pentru ca “toate fericirile se sprijina pe iluzii. Adevarul nu face altceva decat sa sfasie valul cu care se acopera ochii ce nu vor sa vada realitatea. Iubirea, sentimentul drag si dorit de catre orice pamantean. Cea care ii arata omului cat de putin e capabil sa daruiasca si sa se daruiasca!”
Cu o “panoplie” a impartasirii unor sentimente patrunzatoare, de la Sfantul Paise Aghioritul (“Dumnezeu asteapta de la fiecare dintre noi sa implinim harisma pe care ne-a daruit-o si sa inmultim talantii pe care i-am primit la venirea in aceasta lume”) si Dan Puric (“Omul Frumos este ultimul strigat de salvare, este ultima reduta a umanitatii, in lupta cu oceanul de neomenesc care vine. Omul Frumos este ultimul suspin hristic pentru o lume aflata in cadere definitiva. De fapt, lucrul cel mai important, in epoca pe care o traim, este sa avem capacitatea sa recunoastem Omul Frumos”), ajungem cu aceasta “clepsidra” la criticul literar Dan C. Mihailescu. El a insemnat cuvintele:” Daca esti constient ca stralucirile din zori devin umbre in amurg si intuneric in noapte, fiind pregatit sa primesti lovituri oricand, oricum, de la oricine, atunci totul devine rezonabil, cu perspectiva unei bune resemnari”. Avand ca pasiune cartile, pictura, desenul si poezia Carmen Rebegea se bucura de versurile lui Adrian Paunescu (“emblematice” fiind si “Inca o noapte alba in contul vietii gri / Inca un bulgar negru la muntele de smoala / Inca un om mai crede si altul il insala / Si a minti se-aude la fel cu a iubi / Nu mai putem destinge minciuna de greseala”). Bucurandu-ne de aceste randuri si parafrazand (tot) pe Emil Cioran, putem da dovada ca “sunt fericiti cei care gandesc… ” pentru ca atunci “cand vorbesti despre viata spui clipe iar cand vorbesti despre eternitate spui clipa!”
Ion Moraru
