E primavara…

Dupa mai mult de o saptamana cu temperaturi reci si geruri uscate iata ca soarele isi trimite primele raze, de primavara! Un anotimp care ne aduce multe bucurii in suflet. De frumusetea acestui anotimp, privit prin simbolul sau cel mai de pret, s-a incumetat a scrie randuri deosebit de calde ieseanca Doina Toma, un suflet ce in fiecare zi reinventeaza frumosul! Iubitoare de cantec, de literatura si arta, pasionata a drumetiilor montane ori cautand sa descopere mirifica fascinatie a naturii de pe meleagurile moldave, ea scrie iata, la prezenta timida dar sigura a ghiocelului: “Intai descoperi un fir mic de verde, ce indrazneste sa se strecoare printre frunzele adormite in linistea padurii frematande in sfarsit de iarna, ramase din toamna trecuta si care i-au fost hrana si vesmant calduros in anotimpul rece si nazuros. Faurar nu se grabeste sa plece, mai imbraca zilele intr-un amestec de cenusiu cu vant zburatacit, neprietenos si rar cu soare diafan, care vrea sa indrazneasca mai mult prin raze jucause, incercand, parca, sa ne incurajeze, amintindu-ne ca primavara, ca o zana frumoasa si timida, venita din taramuri de poveste, se pregateste sa aduca schimbari in toate cele dorite si visate. Simtim in aer o lupta tacuta si perseverenta intre rece si cald, vant si acalmie, nori si senin, cand maretul soare ne aminteste ca lumina sa aduce dar de caldura, cu dorinta de bine, iar combinatia devine elixirul asteptat cu nerabdare de viul vegetal, zgribulit si infrigurat. Delicatul ghiocel este primul care indrazneste sa porneasca spre viata, tremura lovit cu insistenta de uraciosul vant care il leagana cu duritate de capcaun al povestii unde vrea sa biruiasca in lupta cu Fat-Frumos si se inalta putin, cand simte in micile frun-zulite cum patrunde caldura strecurata cu teama, de un soare urmarit cu perseverenta de nori statorniciti, cu indrazneala posesivului. Cu cat se inalta mai mult, simte ca nu mai poate fi aparat de frunze si bulgari de pamant, unde a stat ascuns, picotind si visand la zile calde si luminoase, cand va zambi victorios spre alte flori ce-si pregatesc cuminti in rostul lor aparitia. Trebuie sa reziste. Ghiocelul stie ca datoria sa de vestitor al primaverii este o onoare ce nu poate fi transferata altei flori.
In legende stravechi descoperim cum ghiocelul a aparut transformat dintr-un fulg de nea care a cazut pe pamant, luand forma micii flori gingase, considerata prima floare de pe pamant, numit si «floarea alba ca laptele» sau «frumoasa fata a lunii lui faurar». Are o tulpina micuta, firava si cateva frunzulite, toate de un verde crud, placut vazului, in prospetimea daruita de apa cea buna care pregateste esenta fina a miresmei sale. Exista in natura-mama a tuturor, ghiocelul obisnuit, cu o floare micuta, alba si delicata in puritatea ei magica, cu trei petale si ghiocelul bogat avand sase petale tot albe, usor rasucite in exterior si decorate cu verde pe margine, avand un parfum suav de pamant racoros si vegetal curat. Ghiocelul, prin tot ce reprezinta, de la aparitia sa minuscula, pana la apusul sau cuminte, derulat ca viu si stabilit in masa de verde a padurii ce canta duios fiecaruia, ne provoaca sa vedem in el speranta, prietenia, inocenta, alinarea, smerenia, atunci cand il admiram, primim sau daruim. Pe carari de padure, unde arborii inca sunt golasi in ramuri si isi pregatesc, in tacere timida, mugurii ce vor imbraca coroana lor in bogatie de verde, putem intalni o mare valurita in flori mici si albe ce ne privesc gratioase si mirate de la minuscula lor inaltime si parca vor sa ne salute cu bucurie retinuta, cu indemn spre a fi prezenti si noi in lumea lor de basm vegetal. Prin aparitia sa, ghiocelul ne daruieste cel mai frumos zambet dupa o iarna posomorata, fiind o continua provocare pentru om si ne bucura mult, cand il descoperim intr-o margine de gradina, stingher, dar voios, ca daruieste un pic de senin in viata noastra si ne molipseste cu puterea si dorinta sa pentru a rezista asperitatilor venite pe drumul stabilit de viul fiecaruia. El ne aduce in suflet noul, speranta, indrazneala, provocandu-ne sa vedem viata intr-o mereu noua perspectiva.
Sa avem un gand frumos si curat pentru delicata floare ce bucura ca tineretea zambitoare si aduce tuturor primavara increzatoare in suflet si simtire!”
Ne bucuram mult de aceste randuri la trecerea a doar cateva zile de la sarbatorirea Zilei Mondiale a Scriitorilor (3 martie), cei care “ne ajuta sa intram in alte lumi” si despre care , in niste versuri frumoase Sibiana Mirela Antochi a “insirat” ca intr-o salba cuvintele: “Ce este scriitorul? / Avem oare raspuns? / Sa fie visatorul ce nu se da rapus?! / Din pana lui maiastra ne daruieste-un strop, / Ii degustam savoarea si dulcele sirop./ Amesteca cuvintele, le da apoi un sens, / El este giuvaierul cu harul sau imens, / Asterne pe hartie ce simte c-a trait, / Cu pasiune-n suflet, c-un dar nemarginit. / Imprastie magia iubirii de frumos, / O face-atat de bine si-atat de gratios”. Aceste versuri au ca autoare o participanta la Festivalul Poetilor din Balcani, ce a fost gazduit anul trecut de orasul Braila.