Obarsia nu este altceva decat o forma autohtona pentru pretentioasa ontologie. Cuvantul de origine slava are sens contradictoriu, de izvor (sau origine) si de sfarsit (sau capat). Cel ce se rupe de locul natal este dezradacinat, lipsit de stabilitate, purtat de vant dintr-o parte in alta, precum scaietele prin pusta. Obarsia nu tine ostentativ de etnic, decat prin conceptele corespondente de limba, cultura, filosofie. Dupa obarsie se tanjeste ca dupa o mama pierduta. Obarsia obarsiilor este Raiul lui Adam si al Evei. Caderea din rai are ca pricina cunoasterea departarii, adica iesirea din sine. Vreau sa spun ca raul este instrainare, pierderea de catre existenta comuna a dimensiunii transcendente, a spiritului invierii. Arta insasi, in goana dupa laicizare, a pierdut duhul. Pentru protoparinti, raiul nu era o imbuibare silita cu bine. Nu poti sa faci binele cu forta. Nu exista bine fara libertate. Unul dintre abuzurile comunismului era ca partidul si liderii acestuia gandeau pentru binele celorlalti, suprimandu-le identitatea.
Avem imprimata in noi, dupa chipul Creatorului, legea morala. Ca sa ramanem noi insine, trebuie sa veghem asupra interiorului. Un om cat mai aproape de adevar trebuie sa-si pastreze armonia initiala, adica cea a obarsiei, in care inceputul coincide cu sfarsitul. Acest lucru inseamna pastrarea conditiei cosmice, scoaterea monologului in starea de dialog, de alteritate. Este greu sa vorbesti, totodata, cu sufletul tau, cu lucrurile si cu fiintele lumii; dar numai astfel ne implinim.
Obarsia este eliberarea din captivitatea instrainarii, din idolatrie, o intoarcere din exil (exterior, interior). Credinta nu este fariseica, nu te poti inchina si, in acelasi timp, sa faci calcule. Identificarea cu sine este conditia credinciosului, iar, apoi, identificarea cu divinul.
O forma de dezradacinare este ateismul, adica dezicerea de Tatal, dezmostenirea de sine. A fi paricid in spirit inseamna a repeta tradarea lui Iuda. A-ti renega propriul chip deiform echivaleaza cu automutilarea sau cu sinuciderea, cu pierderea libertatii si a iubirii. Daca iadul este fuga in singuratate, raiul este nasterea prin credinta, adica invierea. Obarsia este forma de cunoastere comunitara, dand identitate in mijlocul unui grup de euri congruente. Din minte, care poate sa fie iadul, coboram in suflet, care poate sa fie raiul. Evenimentele vietii ne fac sa pierdem raiul din inima sau sa-l recastigam. Polii acestia cruciali se schimba intre ei. Cand suntem copii, si in minte si in inima este un singur rai.
Observam instalarea in Romania postcomunista a unui sentiment de amaraciune, de blazare, de confuzie a valorilor. Romanii isi parasesc tara, familiile, si pleaca unde le este mai bine. La fel cum, in a doua jumatate a secolului trecut, lasau satele goale, pentru a ingrosa randurile proletariatului, milioane de compatrioti emigreaza azi pe plantatiile sau pe santierele de constructii ale strainatatii. Ramane pentru cei mai multi, desigur, nevindecabila, nostalgia Paradisului.
Suntem tributari unei mentalitati inoculate de-a lungul timpului: sa-i imitam pe altii. Este motivul pentru care nici nu suntem luati in serios, in contextul cultural european. Astfel, vom ramane mereu socotiti un popor de mana a doua. Daca vom sta numai cu ochii pe afara, ne vom goli de duhul obarsiei. Pamanturile noastre raman nelucrate, copiii nostri, abandonati, se salbaticesc, se inraiesc, toate nelegiuirile devin posibile acolo unde nu mai functioneaza regulile. Cea mai importanta valoare nationala a ajuns sa fie mana de lucru ieftina. Macar, de ne-am aminti parabola fiului risipitor. Europa, modelul nostru, nu mai este cea de altadata, din perioada Luminilor, din perioada Pasoptista, nici cea din interbelic. Este o entitate vlaguita, contaminata de modelul vulgar, cinic american.
Valori romanesti exista, dar, in fuga neghioaba dupa modele straine, sunt ignorate.
Un proverb foarte potrivit spune: „Nu da vrabia din mana, pentru cioara de pe gard”. Manastirile sunt burdusite cu manuscrise; credinta si cultura au mers impreuna. Tezaure de tot felul n-au fost puse niciodata in valoare, dintr-o perspectiva autentic romaneasca. Intotdeauna am fost tentati fie sa ne laudam excesiv, fie sa ne denigram cu furie si iresponsabilitate. Un exemplu de entuziasm cultural, demn de luat in seama, azi, este cel al generatiei 1927, cu Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Emil Cioran, condusa de principii clare. Personalitatile care au compus-o au dat clase Europei. Nu aserviti, ci egali cu aceia.
Traim o perioada in care vremurile sunt peste oameni. Raportandu-ne la etapa comunista, suntem liberi (as zice, intr-o anarhie), dar fara vointa, hedonisti. Ne balacim in raiul capitalist. Capatuiala fara munca, hotia ca politica de stat, minciuna, circul mediatic sunt cateva dintre beneficiile politicianismului autohton. Sa ne amintim vituperarile bietului Eminescu, ironiile lui Caragiale. Pentru insanatosirea natiei, se impun masuri fundamentale. Mai intai, eliminarea marasmului care s-a instalat, insanatosirea mentalitatii poporului, revenirea la principii morale crestine, punerea in functiune a institutiilor statului (in primul rand, a justitiei), investirea in invatamant si in cultura, toate sustinute de o reala repornire a economiei nationale. Dar cred ca fara legi drastice, puse in aplicare, nu se va obtine mare lucru. Poporul roman are nevoie de disciplina, de seriozitate, pentru a se redresa. Suntem, deocamdata, gaunosi. Imprumutam din afara forme fara fond. Am renuntat, chiar, la limba noastra indestulata si ne maimutarim mai rau decat Coana Chirita. Am avut, in istorie, forta si resursele de a ne redresa mereu, dar si conducatori adecvati. Cred ca se impune o atitudine comuna, responsabila. E nevoie sa ne regasim, adica sa ne intoarcem la izvor, sa ne improspatam cu geniu ontologic.
