«REPETITIE GENERALA CU APOCALIPSA»

Actualitatea literara
Sub acest incitant titlu, Cornelia Ichim Pompiliu publica la Editura “Ateneul Scriitorilor” o a doua editie a unei suite de proze in care apetenta ludica declanseaza savuroase parodii, iar pendularea intre real si transcendent genereaza motive de profunda meditatie.

Volumul debuteaza agresiv-umoristic precizand ca “Apocalipsa e in fiecare”, un text parodic la adresa globalizarii, a imixtiunii politicului in cultura ori a publicitatii desantate debordata pe gurile de canal ale televiziunilor. Cascada sintagmelor incarcate de sarcasm si absurd amendeaza drastic decalajul dintre capodopera shakespeareana “Visul unei nopti de vara” si viziunea pseudo – regizorului Archi. Spectacolul se transforma intr-o comedie in comedie (cu accentele de rigoare). Culisele regizorale sunt decorpertate si in alte proze precum “Omul negru”, unde actorii, criticii dramatici, spectatorii constata stupefiati prezenta unui intrus, semanator de groaza si mister intr-o piesa de Caragiale. Montarea prilejuieste prozatoarei o reusita proba a comicului de limbaj cu ultrasofisticate citate si idei scenice, totul virand spre un tablou vrednic de penelul unui B r u e g h e l al Infernului.

Spiritul ludic al autoarei sondeaza ramificat luand in raspar pana si notiuni sacralizate. “Luptatorul cu umbrele” este un Ivan Turbinca putintel mai naiv. Coleg in pataniile ceresti ii este un scriitor care, ignorand invataturile Sfantului Petru, apeleaza la un binoclu magic si cerceteaza macedonskian reactia posteritatii la cartile sale: o proba de ipocrizie si cinism, o lume intoarsa pe dos. Prozatoarea mimeaza inteligent acordul cu stramba alcatuire a lucrurilor.

Pendularea intre oniric si real reprezinta o reusita incercare de a prinde in ghearele concretului alunecarea gandului fugar ca in “Pasarea” sau “Gubernia de fum” unde atemporalitatea este excelent sugerata. Cunoscatoare a meandrelor sufletesti, Cornelia Ichim Pompiliu detine arta de a demonstra cum se inoculeaza amnezia intr-o minte , fie ea maladiva ori zdravana (“Uitarea”), cum se conecteaza vocile interioare cu cele exterioare intr-o simbioza care desfiinteaza limitele dintre real si fantastic (“Integrare”).

Cum se scrie istoria

Un motiv redundant este cel al combatantului multiplu ipostaziat. Soldatul necunoscut este rezultatul sedimentarii legendelor si permanenta evocarilor biblice. Inregimentat, asteapta etern sosirea inamicului, chiar cand acesta nu -si mai face datoria, caci intre timp s-au inventat nu forme de lupta precum fotbalul sau zarurile.Generalul unei “armate moarte” (Ismail Kadare) a uitat de mult singurul vers capabil sa-i strecoare in sufletul cazon o farama de sentiment, de umanitate. Existenta nu mai este pentru el decat un plictisitor sir de repetitii din care nu se poate evada. Senzatia – a carei inoculare se face cu o strategie abil gandita de prozatoare – este de eternizare a efemerului. Tablourile cu mii de morti risipiti oribil pe campuri pustii, cutreierate de corbi sinistri, cu zapezi menite sa inghete si sa acopere de uitare faptele de arme degaja mai putin sentimentul dezastrului si al disperarii si mai mult firescul unei ordini necesare in derularea existentei, fie ea cu rezonante istorice ori impotmolita in anodin . Intre istoria mare si cea minora diferenta este doar de registru. Generalul Oroveanu, in compartimentul sau elegant, isi degusta Jonnie Walker-ul in norii de fum ai havanei bavareze, dictand scribilor imaginari fragmente din cele patru exceptionale volume de “Memorii”. In acelasi tren, dar pe o bancheta de musama hacuita de cutitari ordinari, soldatul Orosanu, sorbind ultima gura de bere si tragand ultimul fum din “Marasesti – spaima nemtilor” , traieste senzatia de vid, suspendat intr-o istorie fara sens.

Proza “Nu ma uita” incepe cu un imn apoteotic dedicat “Poetului” si coboara in derizoriu prin conduita unor factori politici si administrativi lipsiti de repere morale. Statuia celui adulat candva zace pe camp si doar acel “rasu – plansu” romanesc mai poate salva ceva:”Asa se face ca, daca n-aveai alta treaba, te preocupa metafizica ori voiai sa dai iama in transcendent, cum ar veni, te puteai duce pe camp, acolo unde nu era decat cer. Cer si pamant. Doar cer si pamant si o statuie”. Procedeul acesta de trecere lejera de la seriozitate la derizoriu ii serveste perfect prozatoarei. De exemplu, o fotografie de familie este desigur semnul trecerii prin lume si o nobila amintire lasata urmasilor. Timpul insa o altereaza prin desuetudine. “Prima stampila” o aplica insusi fotograful:”Facem o poza de zile mari! Vor ramane urmasii cu gura cascata!” Rezultatul este o caricatura care alimenteaza umorile si ideosincraziile subiectiilor, precum si ironiile urmasilor. In alt loc, marii dascali ai revolutiei bolsevice sunt coborati la nivel familiar de Ilici si Iosif, iar de aici la instrumente de igienizare a podelelor timpului. Formalismul sedintelor de altadata (“Autocritica”) naste un reusit monolog care automat reclama vocea de neuitat a lui Toma Caragiu.

Poezie in haosul lumesc

Traind intr-o lume de literati, Cornelia Ichim – Pompiliu nu putea sa-i ignore “vertijurile”. Reactiile oportuniste sunt surprinse nu numai ironic, dar si cu un “conform cu realitatea” care da fiori. Premiul dobandit de un poet care pana mai ieri era ignorat de confrati si de opinia publica starneste un veritabil “tsunami”: “Bibliotecarii alergara prin subsoluri sa-i recupereze cartile, editorii se interesara de adresa acestuia, pregatindu-si scuze pentru refuzurile repetate. Librarii si anticarii scotoceau prin rafturi. Criticii literari isi doreau sa nu fi scris articolele despre lipsa de talent a poetului si se apucara de elogii”. O avalansa de intrebari, pseudoclarificari, cuantificari, augumenteaza ebulitia. Doza de ironie creste progresiv, simultan cu proportiile hiperbolice pe care le capata fenomenul: “Preluand raspunsurile de pe reportofonul ziaristilor, criticii literari le cartonau lingvistic si ideatic, psihanalitic ori fenomenologic, in articole de specialitate, carti, tratate, il introduceau in manuale, de unde, la sfarsit de an, elevii ii vor recita in mod obligatoriu versurile”. Calitatea timpului trairii atinge sublimul: “Totul se desfasura ca intr-o nuvela bine scrisa”. PreviZibil, disparitia misterioasa a poetului, readuce invectivele in obisnuita lor functie denigratorie. Ramane doar foamea de senzational a oraselului care asteapta alt eveniment de anvergura provinciala. Insa ubicuitatea poeziei nu se dezminte. Ea se naste din neatentia Generalului care permite devierea Scribului ce ignora cuvintele dictate, luand-o sui printre tancurile brumate. “Numai el, poetul e treaz si spioneaza lumea care, cum e ea al dracului, nu se lasa spionata.” Cat despre proza, “suntem un popor de naratori. De ocazie!” Nu este ignorata nici critica literara sofisticata in observatii si pretioasa stilistic, purtand sinusoidal corabia scriitorului – maharadjah, in vreme ce publicul cititor, ametit de studii “avizate” isi are propriul limbaj impanat cu sintagme paradisiace ori piese grele din arsenalul diavolilor. De multe ori autorii insasi se autoanalizeaza atat de pertinent “in haosul lumesc” incat criticii au prea putin de lucru.

Instanta narativa

Cand naratoarea sustine ca stie sa faca de toate in materie de tehnica literara, ea nu este departe de adevar. Bunaoara debutul prozelor: totul incepe cu o fraza – soc, o punere in abis, urmata de o descriere fals calmanta caci urmele de anxietate nu s-au estompat complet. “Unul dintre locurile in care se deschide transcendentul este salonul de coafor”. Hierofania lui Mircea Eliade pare a fi la indemana cucoanelor care isi bucleaza al lor par. Un pilot de curse are revelatia propriului destin in tumultul unei acerbe competitii automobilistice.

Atmosfera creata depaseste de multe ori factologia, trama. “Tristetea trompetistului in zori” sugereaza un mediu grav, cenusiu, de plumb, , precum orizontul “Padurii Spanzuratilor”, condensat in expresii pe masura: “doar un cocos sclipi departe ca lama cu zimti a unui cutit”. Pentru schitarea portretelor doua trei linii sunt suficiente: “Maestrul o tintui cu ochii de veverita incadrati in lentile rotunde si zambi mefistofelic” (I.L. Caragiale). Alt personaj, “cu fata lui de smochina, parea o scafarlie uscata, scoasa la vanzare de un salbatic”. Poeta urbei, Casiopeea Casiope (Leonida Lari?), “isi lasase ingusta ei panglica mai pe frunte. Umbla prin teatru de colo-colo, ochind un critic dramatic… Macar unul, cat de mic”. In proza “Natura moarta cu somn, iepure si melci”, “domnul Hess era la fel de topaitor ca totdeauna, era o lingurita de amoniac pusa intr-un ochi de apa”. La inconveniente, “fata lui capata brusc aspectul unui sef de trib din deal care se pregateste sa masacreze tribul din vale”. Succint si eficient sunt realizate si descrierile: “Alunecase seara. O seara fara flori. Fara copaci. Fara aripa de fluture sau oracait de broscuta”. Apoi, “noapte de tot. Ca-ntr-o conserva de peste” Alteori, conturarea peisajului aminteste de stilul fermecator al lui Fanus Neagu: “De sus, de pe colina, satul parea un arici amortit, abia iesit din inghet. Casele intepau cerul. Turla bisericii trecuse parca dincolo, ajungand intr-un spatiu necunoscut”; “Gheata prinse in clesti cateva raze ratacite de soare ce desenau pe intinsul ei niste pestisori. Pestisori portocalii!”; “Sania somnului astepta cu sinele sclipind. Erau sinele saniei din copilarie”. Apar si trimiteri livresti: “Toate obiectele lucesc ca lama de cutit din mana lui Marsault”. Numele de personaje nu sunt neaparat romanesti. Unele au rezonante septentrionale precum Peter si Torgni, altele asiatice (Yao, Gon, Kui). La fel toponimele, incat poti distinge zanganitul armelor de la Salamina ori “privelistele alpine, burgurile germane, catedralele elvetiene si franceze, moscheele somnoroase, tablourile muzeelor dupa care toata viata ai alergat”. Procedeul universalizeaza destinatia si receptia prozelor Corneliei Ichim – Pompiliu, dand impresia, vorba lui Cioran, ca “elle n’est pas d’ici”.

Modele, parameci, amoniti si nautili

Multe situatii evocate sunt simbolice. Fabuloasa biblioteca a domnului Milan piere inghitita de moloz, lasand doar amintirea nenumaratelor ceasuri de meditatie si contradictorii asertiuni. Vasele chinezesti sparte la ordin si imposibil de reconstituit denunta atacul pompieristic la traditia culturala. Un fals jurnal cu titlul “Modele, parameci, amoniti si nautili”, de o ironie ucigatoare, va relua ideea: “se va vorbi despre starea culturii care e mereu si mereu in declin, incat, de atata declin, ma mir ca mai exista”.

Cat de usor manevreaza autoarea jocul cuvintelor se vede din “Sectia de germana”, admirabila demonstratie de verbalizari gingase ori caricaturale. Este perfect justificata izbucnirea euforica: “«In sfarsit un text bun. In sfarsit, un text bun» , tot repetam. Scrisesem un text bun” si nejustificata dezamagirea ca paginile respective s-au pierdut in bataia vantului. Din “Repetitie cu apocalipsa” n-a ramas doar titlul, ci si certitudinea ca marile proiecte se pot concretiza cand creatorul este sfintit cu har. De aceea, mi se pare surprinzator faptul ca proze reusite (“Apocalipsa e in fiecare”, “Luptatorul si umbrele”) sunt secondate de povestiri pentru copii (“Dintre toti fulgii lumii”) sau note de telespectator , e drept la o emisiune de mare gravitate (“Eroii”). Eterogenitatea volumului ar putea fi atenuata prin constituirea unor cicluri sau transferul in volume separate (“Din memoriile unui calut-de-mare”, “De ce rad stridiile?” etc).

Dotata cu talent nativ pe care stie sa -l rentabilizeze cu o maturitate artistica dobandita prin experienta, avand un pronuntat simt al umorului abil strecurat in pagina la momentul oportun, cochetand nonsalant cu limita dintre real si transcendent, Cornelia Ichim – Pompiliu ofera titluri compatibile cu orice bibliografie serioasa a prozei romanesti actuale.
Prof. Aristotel Pilipauteanu – Onesti